Plăcerea care paște


Cobor si eu, ca tot omul, luni după amiaza, după binecuvântatul weekend, sa toc niște legume pentru o salata de boeuf. Când eram mai mozolit pe mâini, începe la radio sa screamă Mihail, cu piesa aceea a lui fifty-fifty romana-engleza. Muzica ca muzica, e discutabilă precum frumusețea Noricăi Nicolai, dar versurile....versurile..
„Ascult tăcerea
Ce domnește lângă noi
Și simt plăcerea
Ce ne paste pe amândoi"
Nu știu cum e in alte parți ale tarii, dar la noi, in Bucovina, sintagma „te paște ceva" are conotații exclusiv negative.  Folosesc „Bucovina” ca pe un certificat de buna purtare, de bune practici, ca pe un pașaport american care iți da aceleași drepturi ca tuturor oamenilor si încă câteva pe deasupra - in concepția lui G. Flutur si a unei semnificative majorități a colegilor mei.Când venea mama la școala inopinat, după discuția cu diriginta se înființa la ușa clasei si îmi spunea „să vezi ce te paște când vii acasă". Uneori nu avea răbdare si îmi dădea un avans chiar acolo, in tocul ușii. Daca se întâmpla sa fi intrat profesorul la ora, nu deranja, ea însăși fiind învățătoare si neagreând sa fie perturbata de la ora. Dar baga capul printre ușa întredeschisa si își musca degetul arătător al mâinii drepte, in timp ce ma fulgera cu privirea.
Eu nu știu ce era in mintea ei, dar in mintea mea era clar ca nu doream sa cunosc ce urma sa ma pasca, încât, de vreo doua ori nu m-am mai întors acasă in serile respective. M-am lipit de o gașcă de „răi”, din clasele mai mari, și am bătut lunca Sucevei. Odată, „răii” au prins pește din râul Suceava, au făcut o mămăligă la un foc de tabără (cred ca abia după 20 de ani m-am întrebat, pentru prima oara, de unde aveau ceaun) si m-au adoptat cam așa cum ursul Baloo l-a adoptat pe Mowgli. Era clar că nu eram dintre ai lor și au încercat să se poarte cât au putut de cuviincios. Nici nu vorbeau urat, cum ii mai auzeam pe unii dintre ei, prin curtea scolii sau prin parc.
Nu îmi mai amintesc daca am dormit in noaptea aceea sau am stat de povesti, sub cerul înstelat, ascultând in momentele de liniște susurul domolit al apei.Evadările astea au avut două consecințe: au amânat pe moment „păscutul” iar mama a renunțat să îmi dea preavize după vizitele ei la scoală. Asa ca seara, acasă, o încasam pe „inima goala” (alta vorba din Bucovina), adeseori fără sa știu pentru ce. Poate ca nu m-am ridicat niciodată la înălțimea așteptărilor alor mei, pentru ca la scoală nu aveam probleme cu profesorii: nu am fost pedepsit niciodată, nu am avut nota scăzută la purtare, nu m-am simțit persecutat în niciun fel. Poate că mama făcea din țânțar armăsar, nu am știut și nu voi ști vreodată.Am scris toate astea plecând de la versurile unui cântec pe care nu l-am putut întrerupe, din cauza mâinilor murdare de la legumele care ar fi trebuit să ajungă salata de boeuf si au ajuns a la rouse, caci nenea Gigi nu avea parizer.

Comentarii