Aveam obiceiul, acum cativa ani, sa vizitez saptamanal un site, resursadefun. Gaseam acolo o sumedenie de povestioare hazlii si instantanee foto de mare inspiratie care te faceau sa pufnesti in ras la prima vedere. Abia asteptam miercurea sa vad ce noutati au mai aparut. Treptat actualizarea continutului a prins sa schiopateze, tot mai neregulat (sorry, nu am gasit un sinonim) si la intervale tot mai mari. Acum e plin de filmuletze, unele destul de hazlii, cu o calitate a imaginii ce lasa de dorit si luate de pe alte site-uri. M-am intrebat care o fi cauza acestei migrari de la excelent spre mediocru. Cred ca totul se trage de la atrofierea simtului umorului la natia noastra. A surprinde intr-o poza un fapt de viata, o atitudine, o stare de spirit, necesita o samanta de geniu si un simt al umorului, sau al dramei, iesite din comun.
Si simtul umorului ca si al dramei tin de o anumita sensibilitate, nu neaparat individuala ci mai curand colectiva. Ma mai intreb de ce nemtii, francezii si italienii au dat lumii atatia compozitori de geniu iar noi, romanii, doar pe Enescu si Porumbescu.
Excelam, insa, la capitolul bascalie: e simplu sa razi de o baba pe care gloata o scoate din rand la autobuz, de mosul caruia ii ia o dupa amiaza sa scoata pensia de la ATM, dar e mult mai greu sa surprinzi drama fiecaruia dintre ei.
Umorul, chiar perfid, care iti aduce zambetul pe buze cand vezi imaginea unui copil rasturnand continutul farfuriei pe dansul, e la fel de greu de stapanit. Un film nu e o fotografie; poti vedea zeci de cadre care nu spun nimic si doar unul care te face sa zambesti, si acela in contextul celor vazute anterior. Fotografia nu surprinde contextul, ea surprinde momentul. Momentele sunt unice, nu au trecut cum nu au nici viitor. Poti doar sa le anticipezi. Iar anticiparea dintr-un context care nu prevesteste nimic e picatura de genialitate la care, de prea multa comoditate, refuzam sa indraznim.
Si simtul umorului ca si al dramei tin de o anumita sensibilitate, nu neaparat individuala ci mai curand colectiva. Ma mai intreb de ce nemtii, francezii si italienii au dat lumii atatia compozitori de geniu iar noi, romanii, doar pe Enescu si Porumbescu.
Excelam, insa, la capitolul bascalie: e simplu sa razi de o baba pe care gloata o scoate din rand la autobuz, de mosul caruia ii ia o dupa amiaza sa scoata pensia de la ATM, dar e mult mai greu sa surprinzi drama fiecaruia dintre ei.
Umorul, chiar perfid, care iti aduce zambetul pe buze cand vezi imaginea unui copil rasturnand continutul farfuriei pe dansul, e la fel de greu de stapanit. Un film nu e o fotografie; poti vedea zeci de cadre care nu spun nimic si doar unul care te face sa zambesti, si acela in contextul celor vazute anterior. Fotografia nu surprinde contextul, ea surprinde momentul. Momentele sunt unice, nu au trecut cum nu au nici viitor. Poti doar sa le anticipezi. Iar anticiparea dintr-un context care nu prevesteste nimic e picatura de genialitate la care, de prea multa comoditate, refuzam sa indraznim.
Comentarii