În Oia, așteptând apusul de soare, în 2007. Acum îmi aduc aminte anul, perfect, pentru că în ianuarie îmi cumpărasem o camera de filmat pe care am luat-o cu mine în vacanță. În excursia la care m-am înscris în Santorini, un tur al insulei care includea și portul, autocarul ne-a lăsat deasupra portului (insula e doar stânca, cred ca platoul e la cel puțin 100 m peste nivelului marii) de unde am coborât cu telecabina. La urcare aveam de ales între telecabină și călăritul măgarilor. Am ales măgarii, pentru că părea mai distractiv și mai spectaculos. Când mi-a venit rândul, localnicul care conducea „herghelia” de măgari s-a uitat la mine și a făcut „Hî”, după care m-a dat deoparte. Cred că era singurul grec care nu vorbea engleză nici cât mine. De fapt era un simplu îngrijitor de măgari și după port dar mai ales după vorbă. Abia când a ajuns un catâr la îmbarcare (dacă pot spune așa), mi-a făcut semn să încalec.
Șaua era una destul de primitivă, cu un o buză din antimoniu, răsfrântă în partea din față, de care mi-a făcut semn să mă prind mâinile. Pe mijloc șaua era acoperita cu niște pături uzate și cam slinoase. M-am instalat conform indicațiilor, deși din start m-am simțit puțin discriminat: adică ce, eram prea gras sau prau urât ca să încalec și eu un măgăruș drăguț? În una din mâini țineam camera, cu cureaua trecută peste podul palmei, și cu ambele mâini de mânerul șeii.
Când toată lumea era îmbarcată, se terminaseră și catârii și măgarii, omuletele a scos un sunet pe care l-am interpretat ca „dii” și toate animalele s-au pus în mișcare. Imediat a început urcușul: o potecă îngustă, cam de 1 m, care în stânga avea prăpastie iar în dreapta versantul vulcanic al insulei. Din deal coborau măgarii, caii și catârii concurenței, în ritm alert pentru că, deh, coborau și nu urcau.
Acum nu știu exact, ori s-a speriat catârul meu ori a vrut să scape mai repede de mine, dar a luat-o în pas alergător, încât m-a pierit instantaneu dorința de a mai admira priveliștea și mi-am fixat privirea înainte în timp ce prin cap îmi treceau tot felul de gânduri, de la cum aș arăta dacă aș ateriza de pe catâr direct pe betonul falezei sau cum ar fi să devin o persoană religioasă, dacă scap teafăr până sus. Am apucat să observ, cu coada ochiului, cum omuletele a luat-o la fugă după catârul meu, scoțând niște sunete ciudate care nu știu cui îi erau destinate, mie sau animalului. Nu am avut o oglindă să ma văd cum arătam. dar fața omului arăta o disperare vis-a-vis de groază.
Așa cum lui Peneș Curcanul i se părea celea de întoarcere acasă mai lungă decât cea de la dus, așa și mie urcușul pe catâr mi s-a părut infinit mai lung decât coborârea cu telecabina. Dar cum orice lucru are un început și un sfârșit, așa am ajuns și eu la capătul potecii, pe platoul de deasupra portului. Iar dacă de urcat pe catâr am urcat singur, de coborât m-au coborât doi indivizi, pentru că rămăsesem încleștat cu mâinile pe mânerul șeii și cu privirea pierdută, incapabil să mai reacționez la orice stimul sonor.
Și ca să nu îl derutez pe colegul Adrian Cirstescu, care se simte pierdut printre rândurile mele, o să sar direct la concluzie: când am început să reacționez la stimulii exteriori, am constatat ca toată suprafața exterioară a camerei de filmat era zgâriată de la interacțiune cu șaua catârului, care nu a fost deloc una blândă.
V-am spus toate astea ca să știți de ce m-am amintit cu atâta precizie anul și cu speranța că aș putea să vă fac să zâmbiți.
Comentarii